Îmi place Radu Voina

Am scris încă în urmă cu vreo doi ani că echipa națională de handbal feminin are nevoie de schimbare. Iar schimbarea se poate face doar în atmosfera de la lot, în atitudinea jucătoarelor și în relația antrenor-sportive. Fetele de la lot sunt în mare aceleași. Aducerea lui Radu Voina la cârma naționalei în locul lui Tadici a fost mult discutată și comentată, dar cred eu face diferența. Toată lumea aștepta minuni peste noapte și e normal că ele nu au venit. Marile transformări cer timp și răbdare. Miercuri însă Radu Voina a arătat în sfârșit că munca lui la echipă se vede. Joc entuziasmant, încredere, energie și câteva jucătoare renăscute, de aici rezultatul impresionat 27 la 21 cu Ungaria. Victoria împotriva Ungariei este extraordiară atât pentru că fetele noastre au avut mereu un complex în fața acestei echipe dar și pentru că Ungaria este la această oră una din marile forțe mondiale în handbalul feminin, iar maniera în care tricolorele s-au impus a fost una aparte. Îmi place Radu Voina și nu pentru că tatăl meu mi-a povestit mereu lucruri bune despre el din tinerețea petrecută împreună, nu pentru că a dus echipa masculină de handbal la un titlu mondial de senzație în 1974, nu pentru că a fost un antrenor precoce și cu rezultate de excepție, ci pentru că astăzi a găsit la echipa națională răspunsul la niște probleme ce ne-au ținut departe de victoriile mari, multă vreme. Voina știe ce să vorbească, cum să vorbească, când și cum să reacționeze. E doctor în handbal dar e și un mare om. Iar asta contează! Luminița Huțupan n-o să mai fie niciodată făcută idioată pentru că a greșit, iar Carmen Amariei n-o să fie înjurată! În lumea sportului mare, mitocănia nu-și mai are locul. Nu știu ce va urma pentru echipa României la Campionatele Europene din Macedonia, dar dacă Voina reușește să păstreze același spirit, totul e posibil!

Novak Djokovic...mitraliera sârbească din sportul alb!

Viitorul număr unu în tenisul mondial și-a parafat avertismentul adresat lumii tenisului la finele unui an competițional 2008 magnific. Novak Djokovic l-a spulberat pe rusul Nicolai Davidenko în finala turenului campionilor de la Shanghai, arătând planetei întregi cine se pregătește să le facă zile grele lui Federer și Nadal.
Djokovic are doar 21 de ani și pare să aibă deja maturitatea unui veteran. O demonstează parcursul lui în competiția de la Shanghai, în care a reușit să câștige și când a jucat prost, să reziste și când crampele musculare îl torturau și mai ales să-și dozeze perfect energia și să-l termine scurt pe Davidenko în ultimul act.
L-am numit pe Djokovic ”viitorul număr unu” și pentru că spre deosebire de toți competitorii lui care au forță, au rezistență fizică, au talent și psihologie de campion, Djokovic mai are în el ceva. În primul rând un bagaj tehnic incomparabil care îl face să lovească din poziții și unghiuri incredibile, care îi supun articulațiile unor eforturi uriașe. În al doilea rând, fără să fiu un fan al poporului sârb, pot spune că Djokovic are sânge de războinic. Intrat pe teren, ”Nole” cum îl alintă fanii, nu mai e om, e o mașină, care toacă mărunt nervii și fizicul adversarului. Fie bătând mingea de 30 de ori de pământ înaintea unui servici năpraznic, fie biciuind mingi la rând în fața adversarului care se mulțumește să dea mingea înapoi.
Un astfel de campion nu poate avea o altă soartă, iar ascensiunea lui e iminentă. Djokovic e jucătorul de tenis al viitorului!

Lecția de modestie și demnitate...

Sunt ”doar” 24 de ani de când o întreagă planetă era la picioarele ei. 24 de ani de când uimea lumea gimnasticii cu patru titluri olimpice la Los Angeles și 24 de ani de când medalia de aur la individual compus o pierdea, spun mulți, pe seama subiectivității arbitrilor.
După aproape un sfert de secol, Kati Szabo a rămas același OM impecabil. Un sportiv care știind ce înseamnă munca, suferința, dăruirea și respectul, nu se poate lăsa schimbat de nimic. Nici de oameni, nici de locuri, nici de timp. Trăiește în Franța și revine acasă cu sufletul deschis, deși parcă totul e mult mai gri și mai trist pe meleagurile natale. Tratează oamenii cu același bun simț ieșit din comun și pare la fel de smerită precum copilul care îndura chinurile antrenamentelor la limită.
Deși a avut mai multe medalii la Los Angeles decât însuși Carl Lewis, Kati Szabo debordează de modestie și lăcrimează atunci când cei de acasă îi recunosc meritele. Au trecut câteva săptămâni de când Sala Sporturilor din Sfântu-Gheorghe a preluat numele ei și poate că aceste rânduri par tardive. Dar credeți-mă, am avut nevoie de liniște și un pic de timp pentru a medita asupra măreției acestui om.
Când toată lumea te uită, când alții îți iau locul, când gloria ta e doar istorie, când lupta din arena sportivă se mută pe arena vieții, nu e ușor să fii același, să nu cazi victimă frustrării, să poți răzbi printre cei muritori, deși cândva toți te adulau precum un zeu.
Kati Szabo a reușit. Și azi când Los Angeles e doar o amintire, e inocentă și la fel de demnă, știind să prețuiască cu adevărat, cu suflet de copil, când ceilalți îi oferă o plecăciune. ”Nu am să uit vreodată clipele trăite în această seară. Să ai oamenii la picioarele tale când ești în vărf e una, dar să-i vezi apaludându-te în picioare un sfert de secol mai târziu, e cel puțin la fel de frumos” spunea cu lacrimi în ochi la finalul ceremoniei ce i-a fost dedicată, odată cu aniversarea de 35 de ani a Clubului Sportiv din Sfântu –Gheorghe.

Pușa nu se lasă!

Constantina Diță confirmă că victoria olimpică nu a fost un accident. Românca s-a clasat a patra la maratonul de la Chicago, după ce a încheiat cursa în 2 ore , 30 de mnute și 57 de secunde. Românul de rând va spune ”doar pe patru” dar eu spun : extraordinat pe patru! Asta pentru că maratonul presupune o perioadă de recuperare și apoi pregătire mult mai lungi decât orice altă cursă atletică, iar maratonul de la Chicago vine relativ repede după cursa olimpică de la Beijing. În plus, Diță are o vârstă care face ca toate acestea să fie și mai greu de realizat. Două curse la acest nivel într-un interval atât de scurt nu doar confirmă valoarea Pușei Tomescu dar amplifică dimensiunea succesului ei din acest an.
Spun toate acestea în condițiile în care recunosc, mă așteptam ca Diță să facă o cursă de pluton pentru a încasa prima de start (250.000 de dolari) și a-și rotunji conturile. Sportiva din țara noastră a demonstrat însă că se ridică la un alt nivel. Acela al sportivilor care își onorează statutul fiind mereu protagoniști.

Hai cu fotbalu'

 Presa sportivă din România şi-a “revenit”. Jocurile Olimpice s-au terminat şi odată cu ele şi atenţia acordată sportului. Fotbalul şi-a recăpătat locul de frunte în care se lăfăie cu opulenţa unui obez care mânâncă cu gura deschisă şi lasă zeama să i se scurgă mizer pe bărbie. Picăturile de zer şi spume cad din când în când în capul vreunui atlet, luptător, ciclist sau ce-o fi el precum rahatul de pasăre pe statuile impotente.
 Becali se dă cu tuturiga şi cântă “Aliluia, Mitică dă cu bâta pe muzica lui Puya, Nea Piţi dă în cărţi şi Borcea … de prin părţi. Nimic nu mai contează când fotbalul primează, Mircea Sandu cel din federaţii, dă-ne nouă astăzi, sămânţa coaptă cea de toate zilele, acum şi cât or fi bostani prin ţară. Goooooool!

Liniste, serveste Federer!

Roger Federer s-a întors! Chiar dacă din punctul meu de vedere, el n-a ”plecat” niciodată. Victoria elvețianului de la US Open mi s-a părut ca o eliberare, dar în același timp și un obraz arătat elegant tuturor celor care s-au grăbit să se bucure de perioada lui mai dificilă, împroșcându-l cu atribute nedemnde de un mare sportiv.
M-a bucurat succesul lui mai ales pentru că mi se pare nedrept ca atunci când un mare campion are coborâșurile lui să-l desfințezi așa cum presa mondială a făcut. Atunci când juca perfect, Federer era catalogat drept plictisitor, iar mai apoi când în jocul lui apăreau lacune, ziariștii îi săpau deja groapa. Nicicum nu era bine!
Federer n-a fost niciodată popular tocmai pentru că n-a făcut compromisurile de marketing atât de întâlnite astăzi. Federer nu are o iubită spectaculoasă, nu are gesturi de băiat rău, nu face scandal, nu dă subiecte presei de scandal ci face sport mai mult decât orice altceva. E un campion atipic care se aseamănă unui geniu neînțeles. Care meciuri la rând pare insensibil pentru a exploda mai apoi într-un plâns de copil.
Noi cei mulți ce privim la televizor avem maximul drept de a tace. Și de a face o reverență ca în fața unui cap încoronat. Federer are voie să greșească, are voie să ne sfideze și din când în când are voie și nevoie să joace prost. Asta pentru a ne face să conștientizăm mai ușor măreția lui atunci când joacă la valoarea reală.

Basescu si sportul...

Cine n-are consilieri să-și angajeze. Președintele Băsescu, altfel cunoscut pentru modul în care și-a aruncat la gunoi mai toți consilierii, n-a greșit la sport. A făcut bine și a ascultat de omul său care a plecat urechea, a citit în presă, pe bloguri, pe la colțuri de ANS. Și a venit cu cel mai bun discurs post-comunist despre sport și pentru sport. E extraordinar să regăsești în atitudinea președintelui țării față de sport exact ceea ce simți că-i lipsește poporului. Până la urmă, de acolo de sus, poate începe schimbarea. Băsescu al cărui fan nu sunt, a reușit însă de data asta să spună într-un singur speech, tot ce n-au zis politicenii români în douăzeci de an.
Dacă măcar jumătate din propunerile lui Băsescu se vor materializa în următorii ani, dacă măcar jumătate din politicienii români vor achiesa la atitudinea lui, sportul românesc mai are o jumătate de șansă de revigorare și aliniere la realitățile momentului. Eu m-am ales cu o jumătate de speranță, pe care nu o aveam de nici un fel înaintea discurusulu său.

Lectia de respect

Szombathely este un oras maghiar, aproape de graniþa cu Austria, populat de aproximativ 80 000 de locuitori. Cam cât Sfântu Gheorghe sau Resita sau Deva. Orasul a avut la Jocurile Olimpice de la Beijing un reprezentant – aruncãtorul Pars Krisztian – cu sanse bune de medalie. Kriszstian a terminat al patrulea, trãind o experientã cam ca aceea a lui Marian Oprea la triplusalt.
Interesant e cã nimeni nu l-a vãzut drept un învins, o dezamãgire si nici un ziar maghiar n-a scris despre “ratarea” vreunui obiectiv. Mai mult decât atât comunitatea localã din orasul sportivului a fãcut un efort si în doar câteva zile a organizat o fastuoasã ceremonie de primire a lui Krisztian la întoarcerea de la Beijing.
Muzicã, sampanie, lume iesitã pe strãzi, trofee, bannere, toate oficialitãtile posibile si imposibile, gãlãgie, toate pentru a-l cinsti pe Krisztian Pars. E genul de primire de care în România nu s-a bucurat nici un sportiv medaliat cu aur. E genul de educatie si culturã sportivã, pe care noi românii nu le vom avea vreodatã.

A 17-a natiune in sport, ultima la mentalitate!

Toată suflarea de specialişti în sport din România e la ora analizelor. Toată lumea caută răspunsuri şi motive, toată lumea găseşte vinovaţi sau ţapi ispăşitori, nimeni nu laudă nimic.
Într-un comentariu recent, Cristian Ţopescu spunea : „Viaţa sportivă înseamnă suişuri şi coborâşuri. Indiferent de situaţie, trebuie să le primeşti cu demnitate. Iar asta înseamnă educaţie”. E ceea ce ne lipseşte nouă românilor: educaţie, demnitate, decenţă. În atitudinea faţă de sport, faţă de campionii noştri sau faţă de cei care nu au reuşit ce şi-au propus. Mă doare că ţara vorbeşte şi trage concluzii de genul „Jocurile de la Beijing sunt o mare dezamăgire” sau „E cea mai slabă performanţă din istoria olimpică a României.” Îmi permit să am un alt punct de vedere şi îl enunţ şi argumentez în câteva rânduri. Din punctul meu de vedere Jocurile Olimpice de la Beijing ne-au adus mult mai mult, nouă României, decât merităm. Ne-au adus un bilanţ mincinos, care nu reflectă haos-ul şi dezastrul din sportul unei ţări în care în ultimii 18 ani s-a distrus mult mai mult decât s-a construit. Chiar dacă poate părea un subiect sensibil, compar doar două ţări vecine. Ungaria e în clasamentul pe naţiuni sub ţara noastră, deşi a venit la Beijing cu o delegaţie mai mare decât a ţării noastre, deşi bugetul sportului din această ţară e incomparabil mai mare, la fel bazele sportive şi programele de susţinere a sportului de performanţă. Sportivii sunt cei mai mari ambasadori ai unei ţări, iar Nadia, Năstase, Szabo sau Hagi vor fi mereu cei mai cunoscuţi români peste hotare. Majoritatea naţiunilor de top ştiu asta, noi încă nu-nţelegem. Nu investim, nu promovăm, nu acordăm importanţa cuvenită sportului-ambasador, sportul de mare performanţă. În 2008, în România bugetul sportului este de patru ori mai mic decât în 2004. De ce ar fi performanţele de patru ori mai mari? Astăzi sportul este pe de o parte talent, muncă şi caracter, dar pe de altă parte sţiinţă, industrie, strategie. Nimic nu poate fi făcut fără bani şi fără o bază economică solidă. Iar cei care în condiţiile de astăzi nu apreciază poziţia a 17-a pe naţiuni obţinută de România, nu înţeleg nimic din realităţile sportului de astăzi.
Ca să-mi întăresc afirmaţia vă voi enumera aleator câteva ţări cu bugete acordate sportului mult peste cel investit în România, dar cu performanţe mult sub ale noastre: Canada, Polonia, Norvegia, Ungaria, Cehia, Cuba, Danemarca,
Coreea, Argentina, Mexic, Turcia, Grecia sau Austria.
Aş mai adăuga faptul că performanţele existente nu sunt rodul vreunei minime strategii naţionale, a vreunei investiţii în sport, a vreunei campanii de sprijinire a marilor performeri. Toate medaliile noastre olimpice sunt rodul muncii unor individualităţi de excepţie, unor oameni ieşiţi din comun, care se nasc din ce în ce mai rar şi pe care îi vom aprecia cu adevărat abia când peste patru sau opt ani, ne vom bucura pentru un palmares de una sau două medalii.

O natie de specialisti

Am făcut greşeala de a citi de curând comentariile românaşilor noştri la ştirea de pe www.prosport.ro legată de evoluţia lui Marian Oprea în finala olimpică de triplusalt. Am avut un sentiment de ruşine şi în acelaşi timp de revoltă. Noi, naţia mămăligii, a manelelor, a mitocanilor şi a băieţaşilor şmecheri, judecăm oamenii care îşi rup oasele fiind printre cei mai buni dintre cei buni. Noi, ăştia care scuipăm seminţe pe jos şi avem ca scop în viaţă ciuda vecinului, facem aprecieri de specialişti. Şi ne trezim să spunem că x e mediocru, că y e nepregătit şi că n-avem noi mentalitate de învingători, că nu ştim să ne concentrăm. Stau însă şi mă întreb cum ar trebui atunci americanii să judece ratările incredibile ale ştafetelor de 4 x 100 m. Atât fetele cât şi băieţii erau în cărţi pentru aurul olimpic. L-au pierdut odată cu băţul căzut din mână la ultimul schimb. Şi, vorba aceea, vorbim despre echipa cu cei mai tari psihologi şi preparatori din toată competiţia. Dar chiar şi cei mai buni ratează, chiar şi cei mai buni au emoţii şi de obicei chiar cei mai buni sunt cei mai expuşi riscului şi eşecului. Pentru că întotdeauna aşteptările sunt mai mari în cazul lor.
Întâmplător îl cunosc bine pe Marian Oprea, clasat al cincelea la Beijing în finala olimpică. El a depăşit 4 sărituri din cele 6 pe care le-a avut la dispoziţie. Dar nu pentru că nu era concentrat, nu pentru că nu are spirit de învingător şi pshic tare, cum comentează atât de pricepuţii în toate românaşi de pe web.
Oprea a sărit pentru totul sau nimic. A riscat pragul şi totodată şi-a riscat sănătatea şi poate întreaga carieră. A forţat pentru o singură săritură de excepţie care să-i aducă o medalie. Aşa cum nu i-a ieşit, putea la fel de bine să îi iasă.
Dac-ar fi reuşit, acum toţi l-am fi lăudat, l-am fi cocoloşit şi i-am fi fost cei mai buni prieteni. L-am fi chemat cu noi la bere să dăm bine la gagici, l-am fi luat cu noi într-o plimbare cu A6-le să moară vecinu’ de ciudă. L-am fi acoperit cu laude şi elogii ipocrite fără să-i înţelegem vreo clipă truda.

Respectul acordat locului 5!

Am urmărit ziua de sâmbătă a Jocurilor Olimpice pe o terasă din Cipru, curios în egală măsură de rezultatele competiţiilor dar şi de modul în care e percepută competiţia în alt colţ al lumii. Ciprul e o ţară mică şi cu o delegaţie cam de patru ori mai mică decât a ţării noastre la Beijing. Sportivii cu şanse la medalie sunt puţini, dar totuşi interesul în jurul lor e mare.
Întâmplarea a făcut ca una din probele pe care să le urmăresc să fie cea de talere în care doi sportivi ciprioţi erau în lupta pentru medalii. Barmanul ne-a anunţat în gura mare că pe perioada desfăşurării probei nu se primesc comenzi. Mesele erau pline şi toată lumea urmărea cu sufletul la gură desfăşurarea. Unii mai înjurau printre dinţi, alţii exclamau puternic, atmosfera era asemănătoare celei pe care o întâlnim în România când la terase oamenii urmăresc meciurile naţionalei de fotbal. Cei doi sportivi ciprioţi au ratat medaliile printr-un ghinion pur, la limită. La terasă lumea a oftat puternic, apoi ca şi cum şi-ar fi scuturat emoţiile şi nevii, oamenii au început să aplaude, scurt şi sincer. Aveau totuşi doi sportivii pe locul 4 şi 5 în lume. Cultura sportivă le impunea respectul pentru aceşti sportivi. Spre deosebire de români, care titrează « Camelia Potec a dezamăgit », deşi înotătoarea noastră a fost de trei ori în primele şase sportive ale planetei, depăşindu-şi mereu recordurile personale.
În aceeaşi zi, două fete legitimate la Clubul Sportiv Municipal Sfântu Gheorghe, care se pregătesc de mai bine de un an la noi în oraş, au intrat în focurile competiţiei de lupte libere. Estera Dobre a primit decizie favorabilă în optimile de finală, după care arbitrii au schimbat inexplicabil decizia. Delegaţia română a făcut contestaţie. La ora la care scriu nu se ştie decizia, dar Estera se va clasa probabil pe locul şapte. E tânără şi are toate şansele ca peste patru ani să lupte pentru medalie.
Ana Maria Pavăl, legitimată de asemenea la CSM Sfântu Gheorghe a intrat în lupta pentru medalie. A pierdut la limită dar s-a clasat pe locul 5. Sunt curios câţi oameni din oraşul nostru apreciază şi înţeleg dimensiunea acestui rezultat. Câţi sunt cei ce realizează că la categoria ei (55kg), doar patru persoane de pe planetă sunt mai bune decât ea. Sau poate mai norocoase. Sau poate mai inspirate într-o zi.
Dacă s-ar fi născut în altă parte, Ana Maria Pavăl era bun naţional. Era înconjurată de ziarişti şi consolată sau felicitată fără oprire. În România şi mai ales la Sfântu Gheorghe, e o anonimă. Asta cred că spune multe despre cultura noastră sportivă şi despre respectul pe care nu ştim să-l acordăm marilor valori. Cu atât mai mult cât sportul pe care ea îl practică este extrem de dur şi presupune teribile sacrificii.
Felicitări Ana Maria, felicitări şi capul sus Estera, sper să-nvăţăm şi să ajungem cât mai repede să vă merităm!

Stralucirea lui Covaliu

Mihai Covaliu a reuşit fără doar şi poate o performanţă fantastică prin obţinerea medaliei de bronz în concursul de sabie de la Jocurile Olimpice de la Beijing. Şi totuşi zâmbetul a întârziat multă vreme să apară pe chipul aprigului nostru sportiv. Poate pentru că nimic nu se compară cu bucuria aurului de acum patru ani şi poate pentru că Mihai şi-a dorit enorm s-o mai trăiască încă o dată. Poate pentru că simţea că efortul pe care l-a depus merita chiar mai mult. Poate pentru că pe planşa aceea el a murit şi-a înviat meci de meci.
Puţini ştiu că Mihai nu s-a acomodat deloc la Beijing. Parcă toate erau împotriva lui, fusul orar, umiditatea, temperatura, zgomotul, parcă înainte de fiecare luptă, Covaliu nu mai avea aer. În sferturi, condus cu 10 la 6, a revenit spectaculos, într-un moment în care orice speranţă de medalie era atât de departe. Mihai a strâns din dinţi, a încercat să ascundă discomfortul care-l chinuia şi cu un efort dublu decât cel de care ar fi avut vreodată nevoie, a „tras” ca un adevărat campion. Înfrânt în semifinale la un singur punct Mihai a recunoscut că a făcut un meci tactic greşit, adversarul său Lopez depăşindu-l şi datorită unei forme fizice mai bune. Epuizarea fizică îl covârşise. Finala mică era peste doar câteva minute.
Am văzut atunci pe chipul lui Mihai supărarea unui om care şi-ar fi dezamăgit cumplit fiinţa cea mai dragă şi o oboseală ce părea să fii devenit stăpână. Şi ca întotdeauna cele mai adânci dureri sunt sursele celor mai impresionante renaşteri. În finala mică Covaliu a părut să deţină permanent controlul şi deşi parcă mereu cu o grimasă puternică pe faţă, şi-a dominat adversarul. A fost aşa cum chiar Mihai a declarat, medalia cel mai greu obţinută din cariera lui.
N-a mai cântat imnul, n-a mai strălucit aurul şi totuşi Covaliu a înţeles că în condiţiile date, evoluţia sa a fost extraordinară. S-a relaxat într-un târziu şi cu o simplitate izbitoare a trimis acasă un „vă iubesc” ingenios. Camerele au filmat secunde în şir palemele asudate şi zbârcite de mii de ore de antrenament, pe care Covaliu a scris cu pixul numele celor mai frumoase „trofee” din viaţa lui, Elena de doar 4 luni şi Vlad de 3 ani, copii săi cu zâmbete mai strălucitoare decât orice medalie. Un gest de mare om al unui mare campion, unul din cei mai mari sportivi pe care i-a văzut planeta – Mihai Covaliu.

Care presa sportiva?

Am la inimă Jocurile olimpice pentru că în perioada în care ele se desfăşoară, presa sportivă din România învaţă sport. Da, da, aţi citit bine. Presa sportivă din ţara noastră îşi aduce aminte că există şi altceva decât fotbal şi gazetarii noştri de frunte îşi mai exersează pixul pe alte teme. Au ajuns Tolontan şi Ioaniţoaia să scrie despre sport – ei hai că asta-i bună şi de ţinut minte!
O trecere în revistă a primei pagini a celor mai iportante ziare de sport din România, Pro Sport şi Gazeta Sporturilor (ordonate în funcţie de conţinutul de sport), te face să realizezi că Alina Dumitru, campioana noastră olimpică la judo, este primul personaj din afara fotbalului care capătă privilegiul de a apărea pe prima pagină.
O onoare care până acum n-o pupau decât Dică, Şumudică şi Borcică. Ce performanţe? Ce Tour de France? Ce Rolland Garrros? Ce campioni mondiali? Ai noştri ştiu una da’ bună – fotbalul vinde! O fi adevărat, că doar ăsta e gradul de cultură al ţării, dar totuşi fotbalul vinde cel mai bine şi în Franţa, dar am avea multe de învaţat de la L’Equipe, italienii sunt “tifossi” fanatici şi totuşi Gazetta Dello Sport abundă de sport şi exemplele pot continua.
În aceeaşi ordine de idei, într-o zi în care era pe prima pagină a publicaţiei oficiale a Jocurilor Olimpice, “The Olympian”, Alina Dumitru împărţea prima pagină a ziarelor de pe la noi cu Marius Niculae, care dăduse gol pentru Dinamo în meciul cu Gaz Metan Mediaş. Ca deh... performanţele se-aseamănă nu-i aşa?
În România nu e motivant, nu e interesant şi nici măcar trendy să faci sport. Nici măcar de sănătate, dapoi de performanţă. N-o să vrea nimeni să fie Alina Dumitru. Că ea n-are nici maşină bengoasă şi nici gagiu-vedetă. Ea doar munceşte şi transpiră!
Şi-atunci să ne plângem la finalul jocurilor că performanţele româneşti vor fi mult sub cele de la ediţia precedentă? Să ne lamentăm că nu mai suntem o forţă mondială? Să ne întrebăm de ce copiii din ziua de astăzi fac sport cam cât fac eu meditaţie transcedentală? Să nu...

Aflat la prima mare competiţie din carieră, covăsneanul Adrian Bucur a fost unul din oamenii de bază ai echipei naţionale a României în calificările pentru finala Jocurilor Olimpice de la Beijing.
Sportivul de la CSM Sfântu Gheorghe a fost marcat de emoţii ca de altfel toţi ceilalţi reprezentanţi ai noştri, echipa ţării noastre fiind una tânără cu excepţia lui Marian Drăgulescu. În a doua parte a concursului evoluţiile sale s-au îmbunătăţit simţitor reuşind câteva aparate foarte bune.
Bucur a obţinut 14, 950 la inele, 14,825 la paralele şi 15,900 cea mai mare notă a sa, la sărituri. Punctajul total al sportivului din Sfântu Gheorghe 86,475, a fost cel de-al treilea al echipei noastre naţionale, deşi Bucur a fost unul dintre ultimii sportivi selecţionaţi.
Adrian, va reprezenta prin urmare România în finala pe echipe, acolo unde sportivii ţării noastre vor concura cu siguranţă fără le fel de multă presiune, întrucât obiectivul calificării în finală a fost deja îndeplinit. Finala pe echipe are loc în data de 12 august.
Indiferent de rezultatul din finală, contribuţia pe care Adrian Bucur a avut-o la calificarea în finală olimpică, rezultatele sale, reprezintă de departe cea mai bună performanţă sportivă din judeţul Covasna din ultimii ani.
De mentionat de asemenea şi excelenta evoluţie a lui Marian Drăgulescu, cel care a obţinut o fabuloasă notă de 16 900 la sărituri, care în mod normal ar trebui să îi aducă aurul la sărituri. Marian e dornic să aducă aurul acasă şi e în cărţi pentru o medalie şi la 

Adrian Bucur de la CSM Sf. Gheorghe in finala olimpica!

Aflat la prima mare competiţie din carieră, covăsneanul Adrian Bucur a fost unul din oamenii de bază ai echipei naţionale a României în calificările pentru finala Jocurilor Olimpice de la Beijing.
Sportivul de la CSM Sfântu Gheorghe a fost marcat de emoţii ca de altfel toţi ceilalţi reprezentanţi ai noştri, echipa ţării noastre fiind una tânără cu excepţia lui Marian Drăgulescu. În a doua parte a concursului evoluţiile sale s-au îmbunătăţit simţitor reuşind câteva aparate foarte bune.
Bucur a obţinut 14, 950 la inele, 14,825 la paralele şi 15,900 cea mai mare notă a sa, la sărituri. Punctajul total al sportivului din Sfântu Gheorghe 86,475, a fost cel de-al treilea al echipei noastre naţionale, deşi Bucur a fost unul dintre ultimii sportivi selecţionaţi.
Adrian, va reprezenta prin urmare România în finala pe echipe, acolo unde sportivii ţării noastre vor concura cu siguranţă fără le fel de multă presiune, întrucât obiectivul calificării în finală a fost deja îndeplinit. Finala pe echipe are loc în data de 12 august.
Indiferent de rezultatul din finală, contribuţia pe care Adrian Bucur a avut-o la calificarea în finală olimpică, rezultatele sale, reprezintă de departe cea mai bună performanţă sportivă din judeţul Covasna din ultimii ani.

Olimpism vs Politica

Jocurile Olimpice sunt dovada vie că sportul este poate singurul „câmp de luptă” pe care se întâlnesc toate „oştirile” lumii. E însă un război cu reguli stricte, fără victime, ci doar cu eroi şi simplii „infanterişti”. Pentru că, la nivel de mesaj cel puţin, important e să participi nu să câştigi. Cu toate acestea, marile naţiuni dau evenimentului o importanţă colosală, Statele Unite, Rusia sau China, văzând drept de neconceput victoria. Strategiile se fac pe termen lung, „armatele” sunt finanţate fără restricţii, viitorii militari sunt selectaţi şi antrenaţi, pentru că victoria olimpică îţi aduce recunoaşterea întregii planete. Mentalitatea marilor naţiuni privitor la această competiţie este soră cu fanatismul. Şefii de stat vin şi-şi salută „oştirile” şi le îndeamnă la sacrificii necondiţionate. E suficient să-ţi dai seama de importanţa momentului festiv al „declanşării bătăliei” dacă ţii cont că Putin era la Beijing, deşi în acelaşi timp Moscova declanşa un raid aerian în Osetia. Acolo însă, în „Cubiul de pasăre” de la Beijing, Putin şi Bush, conducătorii statelor cele mai „războinice” au fost huliţi şi huiduiţi. Asta pentru că poate umanitatea şi-a dat seama că războiul sportiv aduce glorie şi adulaţie planetară, în timp ce războiul veritabil aduce hulire, sânge şi pierderi umane de necuantificat valoric ci doar numeric. Şi totuşi şi Putin şi Bush şi câţiva din cei mai temuţi dictatori ai planetei, erau acolo. Contribuiau ei la un specatcol mondial sau la o minciună mondială? Se opreşte planeta cu adevărat pentru a face loc campionilor sau totul e doar un manifest, aparent susţinut global, dar în realitate ignorat departe de stadioane. Nu vreau să închei într-o notă pesimistă şi tocmai de aceea remarc că probabil o treime din populaţia planetei a fost vineri cu ochii aţintiţi asupra Beijingului olimpic. Au stat laolaltă state care politic şi militar au relaţii extrem de tensionate de ani de zile. Sportul şi-a câştigat bătălia cu diferenţele etnice, lingvistice, rasiale sau religioase. Planeta însă mai are multe de învăţat...