Toată suflarea de specialişti în sport din România e la ora analizelor. Toată lumea caută răspunsuri şi motive, toată lumea găseşte vinovaţi sau ţapi ispăşitori, nimeni nu laudă nimic.
Într-un comentariu recent, Cristian Ţopescu spunea : „Viaţa sportivă înseamnă suişuri şi coborâşuri. Indiferent de situaţie, trebuie să le primeşti cu demnitate. Iar asta înseamnă educaţie”. E ceea ce ne lipseşte nouă românilor: educaţie, demnitate, decenţă. În atitudinea faţă de sport, faţă de campionii noştri sau faţă de cei care nu au reuşit ce şi-au propus. Mă doare că ţara vorbeşte şi trage concluzii de genul „Jocurile de la Beijing sunt o mare dezamăgire” sau „E cea mai slabă performanţă din istoria olimpică a României.” Îmi permit să am un alt punct de vedere şi îl enunţ şi argumentez în câteva rânduri. Din punctul meu de vedere Jocurile Olimpice de la Beijing ne-au adus mult mai mult, nouă României, decât merităm. Ne-au adus un bilanţ mincinos, care nu reflectă haos-ul şi dezastrul din sportul unei ţări în care în ultimii 18 ani s-a distrus mult mai mult decât s-a construit. Chiar dacă poate părea un subiect sensibil, compar doar două ţări vecine. Ungaria e în clasamentul pe naţiuni sub ţara noastră, deşi a venit la Beijing cu o delegaţie mai mare decât a ţării noastre, deşi bugetul sportului din această ţară e incomparabil mai mare, la fel bazele sportive şi programele de susţinere a sportului de performanţă. Sportivii sunt cei mai mari ambasadori ai unei ţări, iar Nadia, Năstase, Szabo sau Hagi vor fi mereu cei mai cunoscuţi români peste hotare. Majoritatea naţiunilor de top ştiu asta, noi încă nu-nţelegem. Nu investim, nu promovăm, nu acordăm importanţa cuvenită sportului-ambasador, sportul de mare performanţă. În 2008, în România bugetul sportului este de patru ori mai mic decât în 2004. De ce ar fi performanţele de patru ori mai mari? Astăzi sportul este pe de o parte talent, muncă şi caracter, dar pe de altă parte sţiinţă, industrie, strategie. Nimic nu poate fi făcut fără bani şi fără o bază economică solidă. Iar cei care în condiţiile de astăzi nu apreciază poziţia a 17-a pe naţiuni obţinută de România, nu înţeleg nimic din realităţile sportului de astăzi.
Ca să-mi întăresc afirmaţia vă voi enumera aleator câteva ţări cu bugete acordate sportului mult peste cel investit în România, dar cu performanţe mult sub ale noastre: Canada, Polonia, Norvegia, Ungaria, Cehia, Cuba, Danemarca,
Coreea, Argentina, Mexic, Turcia, Grecia sau Austria.
Aş mai adăuga faptul că performanţele existente nu sunt rodul vreunei minime strategii naţionale, a vreunei investiţii în sport, a vreunei campanii de sprijinire a marilor performeri. Toate medaliile noastre olimpice sunt rodul muncii unor individualităţi de excepţie, unor oameni ieşiţi din comun, care se nasc din ce în ce mai rar şi pe care îi vom aprecia cu adevărat abia când peste patru sau opt ani, ne vom bucura pentru un palmares de una sau două medalii.
Într-un comentariu recent, Cristian Ţopescu spunea : „Viaţa sportivă înseamnă suişuri şi coborâşuri. Indiferent de situaţie, trebuie să le primeşti cu demnitate. Iar asta înseamnă educaţie”. E ceea ce ne lipseşte nouă românilor: educaţie, demnitate, decenţă. În atitudinea faţă de sport, faţă de campionii noştri sau faţă de cei care nu au reuşit ce şi-au propus. Mă doare că ţara vorbeşte şi trage concluzii de genul „Jocurile de la Beijing sunt o mare dezamăgire” sau „E cea mai slabă performanţă din istoria olimpică a României.” Îmi permit să am un alt punct de vedere şi îl enunţ şi argumentez în câteva rânduri. Din punctul meu de vedere Jocurile Olimpice de la Beijing ne-au adus mult mai mult, nouă României, decât merităm. Ne-au adus un bilanţ mincinos, care nu reflectă haos-ul şi dezastrul din sportul unei ţări în care în ultimii 18 ani s-a distrus mult mai mult decât s-a construit. Chiar dacă poate părea un subiect sensibil, compar doar două ţări vecine. Ungaria e în clasamentul pe naţiuni sub ţara noastră, deşi a venit la Beijing cu o delegaţie mai mare decât a ţării noastre, deşi bugetul sportului din această ţară e incomparabil mai mare, la fel bazele sportive şi programele de susţinere a sportului de performanţă. Sportivii sunt cei mai mari ambasadori ai unei ţări, iar Nadia, Năstase, Szabo sau Hagi vor fi mereu cei mai cunoscuţi români peste hotare. Majoritatea naţiunilor de top ştiu asta, noi încă nu-nţelegem. Nu investim, nu promovăm, nu acordăm importanţa cuvenită sportului-ambasador, sportul de mare performanţă. În 2008, în România bugetul sportului este de patru ori mai mic decât în 2004. De ce ar fi performanţele de patru ori mai mari? Astăzi sportul este pe de o parte talent, muncă şi caracter, dar pe de altă parte sţiinţă, industrie, strategie. Nimic nu poate fi făcut fără bani şi fără o bază economică solidă. Iar cei care în condiţiile de astăzi nu apreciază poziţia a 17-a pe naţiuni obţinută de România, nu înţeleg nimic din realităţile sportului de astăzi.
Ca să-mi întăresc afirmaţia vă voi enumera aleator câteva ţări cu bugete acordate sportului mult peste cel investit în România, dar cu performanţe mult sub ale noastre: Canada, Polonia, Norvegia, Ungaria, Cehia, Cuba, Danemarca,
Coreea, Argentina, Mexic, Turcia, Grecia sau Austria.
Aş mai adăuga faptul că performanţele existente nu sunt rodul vreunei minime strategii naţionale, a vreunei investiţii în sport, a vreunei campanii de sprijinire a marilor performeri. Toate medaliile noastre olimpice sunt rodul muncii unor individualităţi de excepţie, unor oameni ieşiţi din comun, care se nasc din ce în ce mai rar şi pe care îi vom aprecia cu adevărat abia când peste patru sau opt ani, ne vom bucura pentru un palmares de una sau două medalii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu