Am făcut greşeala de a citi de curând comentariile românaşilor noştri la ştirea de pe www.prosport.ro legată de evoluţia lui Marian Oprea în finala olimpică de triplusalt. Am avut un sentiment de ruşine şi în acelaşi timp de revoltă. Noi, naţia mămăligii, a manelelor, a mitocanilor şi a băieţaşilor şmecheri, judecăm oamenii care îşi rup oasele fiind printre cei mai buni dintre cei buni. Noi, ăştia care scuipăm seminţe pe jos şi avem ca scop în viaţă ciuda vecinului, facem aprecieri de specialişti. Şi ne trezim să spunem că x e mediocru, că y e nepregătit şi că n-avem noi mentalitate de învingători, că nu ştim să ne concentrăm. Stau însă şi mă întreb cum ar trebui atunci americanii să judece ratările incredibile ale ştafetelor de 4 x 100 m. Atât fetele cât şi băieţii erau în cărţi pentru aurul olimpic. L-au pierdut odată cu băţul căzut din mână la ultimul schimb. Şi, vorba aceea, vorbim despre echipa cu cei mai tari psihologi şi preparatori din toată competiţia. Dar chiar şi cei mai buni ratează, chiar şi cei mai buni au emoţii şi de obicei chiar cei mai buni sunt cei mai expuşi riscului şi eşecului. Pentru că întotdeauna aşteptările sunt mai mari în cazul lor.
Întâmplător îl cunosc bine pe Marian Oprea, clasat al cincelea la Beijing în finala olimpică. El a depăşit 4 sărituri din cele 6 pe care le-a avut la dispoziţie. Dar nu pentru că nu era concentrat, nu pentru că nu are spirit de învingător şi pshic tare, cum comentează atât de pricepuţii în toate românaşi de pe web.
Oprea a sărit pentru totul sau nimic. A riscat pragul şi totodată şi-a riscat sănătatea şi poate întreaga carieră. A forţat pentru o singură săritură de excepţie care să-i aducă o medalie. Aşa cum nu i-a ieşit, putea la fel de bine să îi iasă.
Dac-ar fi reuşit, acum toţi l-am fi lăudat, l-am fi cocoloşit şi i-am fi fost cei mai buni prieteni. L-am fi chemat cu noi la bere să dăm bine la gagici, l-am fi luat cu noi într-o plimbare cu A6-le să moară vecinu’ de ciudă. L-am fi acoperit cu laude şi elogii ipocrite fără să-i înţelegem vreo clipă truda.
Întâmplător îl cunosc bine pe Marian Oprea, clasat al cincelea la Beijing în finala olimpică. El a depăşit 4 sărituri din cele 6 pe care le-a avut la dispoziţie. Dar nu pentru că nu era concentrat, nu pentru că nu are spirit de învingător şi pshic tare, cum comentează atât de pricepuţii în toate românaşi de pe web.
Oprea a sărit pentru totul sau nimic. A riscat pragul şi totodată şi-a riscat sănătatea şi poate întreaga carieră. A forţat pentru o singură săritură de excepţie care să-i aducă o medalie. Aşa cum nu i-a ieşit, putea la fel de bine să îi iasă.
Dac-ar fi reuşit, acum toţi l-am fi lăudat, l-am fi cocoloşit şi i-am fi fost cei mai buni prieteni. L-am fi chemat cu noi la bere să dăm bine la gagici, l-am fi luat cu noi într-o plimbare cu A6-le să moară vecinu’ de ciudă. L-am fi acoperit cu laude şi elogii ipocrite fără să-i înţelegem vreo clipă truda.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu