Stralucirea lui Covaliu

Mihai Covaliu a reuşit fără doar şi poate o performanţă fantastică prin obţinerea medaliei de bronz în concursul de sabie de la Jocurile Olimpice de la Beijing. Şi totuşi zâmbetul a întârziat multă vreme să apară pe chipul aprigului nostru sportiv. Poate pentru că nimic nu se compară cu bucuria aurului de acum patru ani şi poate pentru că Mihai şi-a dorit enorm s-o mai trăiască încă o dată. Poate pentru că simţea că efortul pe care l-a depus merita chiar mai mult. Poate pentru că pe planşa aceea el a murit şi-a înviat meci de meci.
Puţini ştiu că Mihai nu s-a acomodat deloc la Beijing. Parcă toate erau împotriva lui, fusul orar, umiditatea, temperatura, zgomotul, parcă înainte de fiecare luptă, Covaliu nu mai avea aer. În sferturi, condus cu 10 la 6, a revenit spectaculos, într-un moment în care orice speranţă de medalie era atât de departe. Mihai a strâns din dinţi, a încercat să ascundă discomfortul care-l chinuia şi cu un efort dublu decât cel de care ar fi avut vreodată nevoie, a „tras” ca un adevărat campion. Înfrânt în semifinale la un singur punct Mihai a recunoscut că a făcut un meci tactic greşit, adversarul său Lopez depăşindu-l şi datorită unei forme fizice mai bune. Epuizarea fizică îl covârşise. Finala mică era peste doar câteva minute.
Am văzut atunci pe chipul lui Mihai supărarea unui om care şi-ar fi dezamăgit cumplit fiinţa cea mai dragă şi o oboseală ce părea să fii devenit stăpână. Şi ca întotdeauna cele mai adânci dureri sunt sursele celor mai impresionante renaşteri. În finala mică Covaliu a părut să deţină permanent controlul şi deşi parcă mereu cu o grimasă puternică pe faţă, şi-a dominat adversarul. A fost aşa cum chiar Mihai a declarat, medalia cel mai greu obţinută din cariera lui.
N-a mai cântat imnul, n-a mai strălucit aurul şi totuşi Covaliu a înţeles că în condiţiile date, evoluţia sa a fost extraordinară. S-a relaxat într-un târziu şi cu o simplitate izbitoare a trimis acasă un „vă iubesc” ingenios. Camerele au filmat secunde în şir palemele asudate şi zbârcite de mii de ore de antrenament, pe care Covaliu a scris cu pixul numele celor mai frumoase „trofee” din viaţa lui, Elena de doar 4 luni şi Vlad de 3 ani, copii săi cu zâmbete mai strălucitoare decât orice medalie. Un gest de mare om al unui mare campion, unul din cei mai mari sportivi pe care i-a văzut planeta – Mihai Covaliu.