Novak Djokovic...mitraliera sârbească din sportul alb!

Viitorul număr unu în tenisul mondial și-a parafat avertismentul adresat lumii tenisului la finele unui an competițional 2008 magnific. Novak Djokovic l-a spulberat pe rusul Nicolai Davidenko în finala turenului campionilor de la Shanghai, arătând planetei întregi cine se pregătește să le facă zile grele lui Federer și Nadal.
Djokovic are doar 21 de ani și pare să aibă deja maturitatea unui veteran. O demonstează parcursul lui în competiția de la Shanghai, în care a reușit să câștige și când a jucat prost, să reziste și când crampele musculare îl torturau și mai ales să-și dozeze perfect energia și să-l termine scurt pe Davidenko în ultimul act.
L-am numit pe Djokovic ”viitorul număr unu” și pentru că spre deosebire de toți competitorii lui care au forță, au rezistență fizică, au talent și psihologie de campion, Djokovic mai are în el ceva. În primul rând un bagaj tehnic incomparabil care îl face să lovească din poziții și unghiuri incredibile, care îi supun articulațiile unor eforturi uriașe. În al doilea rând, fără să fiu un fan al poporului sârb, pot spune că Djokovic are sânge de războinic. Intrat pe teren, ”Nole” cum îl alintă fanii, nu mai e om, e o mașină, care toacă mărunt nervii și fizicul adversarului. Fie bătând mingea de 30 de ori de pământ înaintea unui servici năpraznic, fie biciuind mingi la rând în fața adversarului care se mulțumește să dea mingea înapoi.
Un astfel de campion nu poate avea o altă soartă, iar ascensiunea lui e iminentă. Djokovic e jucătorul de tenis al viitorului!

Lecția de modestie și demnitate...

Sunt ”doar” 24 de ani de când o întreagă planetă era la picioarele ei. 24 de ani de când uimea lumea gimnasticii cu patru titluri olimpice la Los Angeles și 24 de ani de când medalia de aur la individual compus o pierdea, spun mulți, pe seama subiectivității arbitrilor.
După aproape un sfert de secol, Kati Szabo a rămas același OM impecabil. Un sportiv care știind ce înseamnă munca, suferința, dăruirea și respectul, nu se poate lăsa schimbat de nimic. Nici de oameni, nici de locuri, nici de timp. Trăiește în Franța și revine acasă cu sufletul deschis, deși parcă totul e mult mai gri și mai trist pe meleagurile natale. Tratează oamenii cu același bun simț ieșit din comun și pare la fel de smerită precum copilul care îndura chinurile antrenamentelor la limită.
Deși a avut mai multe medalii la Los Angeles decât însuși Carl Lewis, Kati Szabo debordează de modestie și lăcrimează atunci când cei de acasă îi recunosc meritele. Au trecut câteva săptămâni de când Sala Sporturilor din Sfântu-Gheorghe a preluat numele ei și poate că aceste rânduri par tardive. Dar credeți-mă, am avut nevoie de liniște și un pic de timp pentru a medita asupra măreției acestui om.
Când toată lumea te uită, când alții îți iau locul, când gloria ta e doar istorie, când lupta din arena sportivă se mută pe arena vieții, nu e ușor să fii același, să nu cazi victimă frustrării, să poți răzbi printre cei muritori, deși cândva toți te adulau precum un zeu.
Kati Szabo a reușit. Și azi când Los Angeles e doar o amintire, e inocentă și la fel de demnă, știind să prețuiască cu adevărat, cu suflet de copil, când ceilalți îi oferă o plecăciune. ”Nu am să uit vreodată clipele trăite în această seară. Să ai oamenii la picioarele tale când ești în vărf e una, dar să-i vezi apaludându-te în picioare un sfert de secol mai târziu, e cel puțin la fel de frumos” spunea cu lacrimi în ochi la finalul ceremoniei ce i-a fost dedicată, odată cu aniversarea de 35 de ani a Clubului Sportiv din Sfântu –Gheorghe.