Sunt ”doar” 24 de ani de când o întreagă planetă era la picioarele ei. 24 de ani de când uimea lumea gimnasticii cu patru titluri olimpice la Los Angeles și 24 de ani de când medalia de aur la individual compus o pierdea, spun mulți, pe seama subiectivității arbitrilor.
După aproape un sfert de secol, Kati Szabo a rămas același OM impecabil. Un sportiv care știind ce înseamnă munca, suferința, dăruirea și respectul, nu se poate lăsa schimbat de nimic. Nici de oameni, nici de locuri, nici de timp. Trăiește în Franța și revine acasă cu sufletul deschis, deși parcă totul e mult mai gri și mai trist pe meleagurile natale. Tratează oamenii cu același bun simț ieșit din comun și pare la fel de smerită precum copilul care îndura chinurile antrenamentelor la limită.
Deși a avut mai multe medalii la Los Angeles decât însuși Carl Lewis, Kati Szabo debordează de modestie și lăcrimează atunci când cei de acasă îi recunosc meritele. Au trecut câteva săptămâni de când Sala Sporturilor din Sfântu-Gheorghe a preluat numele ei și poate că aceste rânduri par tardive. Dar credeți-mă, am avut nevoie de liniște și un pic de timp pentru a medita asupra măreției acestui om.
Când toată lumea te uită, când alții îți iau locul, când gloria ta e doar istorie, când lupta din arena sportivă se mută pe arena vieții, nu e ușor să fii același, să nu cazi victimă frustrării, să poți răzbi printre cei muritori, deși cândva toți te adulau precum un zeu.
Kati Szabo a reușit. Și azi când Los Angeles e doar o amintire, e inocentă și la fel de demnă, știind să prețuiască cu adevărat, cu suflet de copil, când ceilalți îi oferă o plecăciune. ”Nu am să uit vreodată clipele trăite în această seară. Să ai oamenii la picioarele tale când ești în vărf e una, dar să-i vezi apaludându-te în picioare un sfert de secol mai târziu, e cel puțin la fel de frumos” spunea cu lacrimi în ochi la finalul ceremoniei ce i-a fost dedicată, odată cu aniversarea de 35 de ani a Clubului Sportiv din Sfântu –Gheorghe.
După aproape un sfert de secol, Kati Szabo a rămas același OM impecabil. Un sportiv care știind ce înseamnă munca, suferința, dăruirea și respectul, nu se poate lăsa schimbat de nimic. Nici de oameni, nici de locuri, nici de timp. Trăiește în Franța și revine acasă cu sufletul deschis, deși parcă totul e mult mai gri și mai trist pe meleagurile natale. Tratează oamenii cu același bun simț ieșit din comun și pare la fel de smerită precum copilul care îndura chinurile antrenamentelor la limită.
Deși a avut mai multe medalii la Los Angeles decât însuși Carl Lewis, Kati Szabo debordează de modestie și lăcrimează atunci când cei de acasă îi recunosc meritele. Au trecut câteva săptămâni de când Sala Sporturilor din Sfântu-Gheorghe a preluat numele ei și poate că aceste rânduri par tardive. Dar credeți-mă, am avut nevoie de liniște și un pic de timp pentru a medita asupra măreției acestui om.
Când toată lumea te uită, când alții îți iau locul, când gloria ta e doar istorie, când lupta din arena sportivă se mută pe arena vieții, nu e ușor să fii același, să nu cazi victimă frustrării, să poți răzbi printre cei muritori, deși cândva toți te adulau precum un zeu.
Kati Szabo a reușit. Și azi când Los Angeles e doar o amintire, e inocentă și la fel de demnă, știind să prețuiască cu adevărat, cu suflet de copil, când ceilalți îi oferă o plecăciune. ”Nu am să uit vreodată clipele trăite în această seară. Să ai oamenii la picioarele tale când ești în vărf e una, dar să-i vezi apaludându-te în picioare un sfert de secol mai târziu, e cel puțin la fel de frumos” spunea cu lacrimi în ochi la finalul ceremoniei ce i-a fost dedicată, odată cu aniversarea de 35 de ani a Clubului Sportiv din Sfântu –Gheorghe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu