Viata bate... cantecul....

Un altfel de post, despre viata ...care bate filmul (sau in cazul de fata cantecul). Am descoperit de curand senzationala melodie a cantaretului filipinez Freddie Aguilar - Anak. Despre parinti, copii, sperante, dezamagiri.... Un cantec senzational. Ironia sortii, Freddie Aguilar sufera acum teribil la 30 de ani de la nasterea acestui cantec. Nepotul sau care de cativa ani a rupt legatura cu familia a fost implicat in evenimente care fac versurile cantecului actuale. Membru in mafia locala, nepotul lui Freddie este acuzat de crima in urma unor lupte de strada, in timpul carora a si fost impuscat. El a fost arestat zilele trecute. Posturi de radio din lumea intreaga si-au reamintit de hit-ul lui Aguilar...cu versuri cutremuratoare...chiar si in traducerea in limba engleza....



When you were born into this world
Your mom and dad saw a dream fulfilled
Dream come true, the answer to their prayers

You were to them a special child
Gave 'em joy every time you smiled
Each time you cried, they're at your side to care

Child, you don't know, you'll never know how far they'd go
To give you all their love can give
To see you through and God it's true
They'd die for you, if they must, to see you here


How many seasons came and went
So many years have now been spent
For time ran fast and now at last you're strong

Now what has gotten over you
You seem to hate your parents too
Do speak out your mind, why do you find them wrong

Child you don't know, you'll never know how far they'd go
To give you all their love can give
To see you through and God it's true
They'd die for you, if they must, to see you near


And now your path has gone astray
Child you ain't sure what to do or say
You're so alone, no friends are on your side

And child you now break down in tears
Let them drive away your fears
Where must you go, their arms stay open wide

Child you don't know, you'll never know how far they'd go
To give you all their love can give
To see you through and God it's true
They'd die for you, if they must, to see you here

Child you don't know, you'll never know how far they'd go
To give you all their love can give
To see you through and God it's true
They'd die for you, if they must, to see

Vise, credinta si speranta...

Cred ca in viata fiecarui om indragostit exista un moment (sau mai multe) in care te intrebi cum va fi in viitor. Daca EA este cea cu care vei trai impreuna pana la adanci batraneti. Daca va veti plimba de mana si peste 40 de ani, zimbindu-va cald si sincer. Daca veti impartasi amintiri si povesti mai mult sau mai putin adevarate, daca veti stii sa va intelegi si tolerati nebuniile si absurditatile batranetii, daca veti putea iubi omul de langa, asa cum e el, cu bune si cu rele.
Stiu ca nu traim in lumea lui Fat Frumos si Ileana Cosanzeana si stiu ca viata reala iti intinde multe capacane, iti pune in fata multiple piedici si ca problemele cu care un cuplu se confrunta in zeci de ani presupun multa rabdare, compromisuri, toleranta si extrem de multa intelepciune. Am cunoscut si dezamagirea, oh si cat de bine-am cunoscut-o si cat de mult m-a macinat si cum era sa ma rapuna.
Dar totusi, imi doresc atat de mult sa fiu peste 40 de ani unul dintre batraneii despre care altii mai tineri, care isi pun intrebarile pe care eu mi le pun astazi, sa spuna EI au PUTUT. Si EI au STIUT. Si EI au REUSIT.
Se spune ca Iubirea e o boala fara de care nu esti sanatos. Si totusi ea te poate vindeca de tot ce-i mai rau. Pentru ca atunci cand iubesti uiti de frustrare, de invidie, de rautate si multe altele. Atunci cand iubesti chiar crezi, naiv si infantil, ca viata e frumoasa si lumea poate fi mai buna. Ori ce e mai frumos decat sa traiesti asa zeci de ani, chiar daca pentru altii totul pare o prostie.
Nu cred ca exista vreun cuplu care a trait 50 de ani o dragostea adevarata si impartasita si poate spune ca asta a fost usor. Cred ca dragostea adevarata nu ti-e data. Dragostea adevarata trebuie construita. E ca atunci cand iei o bucatica de metal pretios pe care pentru a-i da reala stralucire si valoare, o slefuiesti si ii dai viata. Cu truda, cu rabdare, cu credinta si cu multe sacrificii.
Nu trebuie sa o iubesti pentru ca e frumoasa, ci s-o faci frumoasa prin dragostea ta, nu trebuie sa-i daruiesti nimic, ci doar pe tine insuti, nu trebuie sa astepti nimic de la ea, ci sa-ntelegi ca trebuie s-astepti mereu mai mult doar de la tine insuti, ea va-ntelege, va iubi si va raspunde (Daca e EA).
Nu stiu daca e EA, nu stiu daca sunt VREDNIC, nu stiu daca eu POT, dar ce ma costa sa incerc sa aflu? Ce risc? Pai...poate ani din viata, poate TOTUL. Dar ce pot sa castig, care e miza daca reusesc? ...Pai poate tot...TOTUL! Asa ca chiar daca tu razi de mine, sau ti-e mila, sau te indoiesti, sau crezi ca sunt naiv....eu am sa incerc! Pentru ca viata poate sa fie si ar trebui sa fie FENOMENALA!

De ce nu-mi (mai) place teatrul nostru!

Am fost multă vreme un fan împătimit al Teatrului Andrei Mureșanu. Nu am ratat niciun spectacol și mi-am exprimat adeseori admirația față de actorii TAM-ului, mărturie stând o serie de articole din anii trecuți. Mai mult, mi-a plăcut mereu să mă laud peste tot că în orășelul nostru mic avem un teatru mare. Astăzi nu mai pot spune nimic pozitiv, ci mai mult am hotărât să-mi exprim mâhnirea cu riscul ca unii și alții să mă hulească (nu c-aș suferi profund din cauza asta).

Petrecându-mi mai mult timp în Sfântu Gheorghe la început de an, m-a bătut gândul să merg la teatru să văd ”Auto” – un spectacol cu reacții bune, singurul din ultimele stagiuni pe care l-am ratat. Spre surprinderea mea la TAM în ianuarie era vacanță, în timp ce teatrul maghiar avea programate nu mai puțin de 16 (șaisprezece) reprezentații! Ceea ce mie mi se pare cam inadmisibil! Și m-am gândit eu așa că probabil – ca în mai toate cazurile – peștele de la cap se împute! Mi-am permis prin urmare un exercițu de imaginație, deși recunosc de pe acum că nu am calificarea necesară și nici vreo dorință să materializez acest gând. M-am gândit ce-aș face eu (printre altele) dacă aș fi manager sau director sau ce fel de șef vreți voi, la Teatrul Andrei Mureșanu.

În primul rând aș încerca să stau cât mai mult pe la serviciu. Am citit undeva (trebuie să fi fost vreun clasic) că dacă vrei să faci treabă la slujbă, oricare ar fi ea, trebuie să stai mult la locul de muncă. În al doilea rând m-aș respecta și m-aș comporta precum un tip tare! M-aș strădui să îmi construiesc o relație cu teatrul maghiar care să-mi permită să mă lupt pentru spațiu de repetiții și scenă pentru spectacole.

Cât mai mult posibil. Că totuși sunt un fel de director, nu? Nu vreun aghiotant al cuiva. Cu alte cuvinte aș încerca să mă fac respectat! În următoarea etapă, mi-aș construi o relație extraordinară cu domnul primar. Că de la el vin banii (locuitorilor) și el e cel care trebuie să-mi cunoască și aprecieze munca.

M-aș asigura să am suficient de mult public, de multă presă și expunere la fiecare premieră, încât domnul primar (sau vreun reprezentant) să fie acolo de fiecare dată. Și m-aș strădui să pun în scenă spectacole pe care să le aprecieze. Miaș oferi serviciile, astfel încât de Zilele Orașului sau cu ocazia altor evenimente ale comunității, municipalitatea să știe că poa te conta pe actorii mei măcar drept prezentatori la vreuna dintre scene. Reciproc avantajos.

După care m-aș gândi cum aș putea eu să fac instituția asta să devină un fel de suflet al comunității. Cum aș putea s-o implic și s-o fac implicată. Și cum aș putea să transform actorii pe care îi am în niște vedete locale, care să însemne ceva pentru comunitate și pe care lumea să-i recunoască pe stradă.

Și aș face proiecte! Cât mai multe proiecte! Să-i arăt domnului primar că pot aduce bani și din altă parte decât de la el. Dacă aș găsi idei deștepte și proiecte pe măsură, banii s-ar găsi și ei! Și-aș mai și alerga după sponsori! Dar aș alerga de mi-ar sări ochii! Orice mic avantaj pentru instituția mea și angajații ei contează în ziua de azi! Dacă, de exemplu, fiecare companie importantă ar fi învățată să contribuie constant cu o sumă simbolică în schimbul căreia ar primi bilete la spectacole pentru angajații ei, sigur s-ar mai strânge și niște bani și vreo doi specatori în plus.

Și l-aș ține aprope pe Radu Afrim! Și l-aș motiva să pună în scenă cât mai multe spectacole la teatrul la care e angajat (da, Afrim ia salariu de la TAM). Dacă aș avea mai multe spectacole cu unul din cei mai în vogă regizori din țară, poate aș avea și spectatori mai mulți și actori mai motivați și premii mai multe, care să îmi permită să mă calific pentru mai multe finanțări și tot așa.

Ah, și i-aș pune pe actori la muncă! Pe toți! Nu doar pe unii! Nu i-aș lăsa pe unii să frece menta pentru că vezi Doamne au o vârstă. Și nici pe alții să tot colaboreze prin alte părți câtă vreme eu le dau salariu. Și poate în felul ăsta n-ar trebui să plătesc colaboratori din alte locuri ale țării. Evident, prieteni de-ai mei… (Am trăit o vreme cu impresia că TAM-ul n-are decât 5-6 actori și zău că sunt mai mulți). Și mi-aș și promova teatrul și spectacolele. Am auzit eu că ăștia de la presă, gen Observatorul de Covasna, Kiss Fm sau www.covasnamedia.ro ar face parteneriate media, vasăzică dacă le-aș da materiale și informații, mi-ar face publicitate aproape gratis. Și ce mai e gratis în ziua de azi?! Ceva îmi spune că am nevoie de publicitate! Și de spectatori noi! Poate și maghiari! Și exemplele pot continua… Sigur, cine sunt eu să dau sfaturi din astea. Clar, un nimeni! Dar vă dați seama dacă eu am găsit atâtea idei și atâtea lucruri care NU se fac, câte soluții și idei ar trebui să aibă la îndemână un profesionist? Un director adevărat! Ceea ce cred, cu mare părere de rău, că la Teatrul Andrei Mureșanu ne lipsește cu desăvârșire!

Poate nu e prea târziu, poate se trezește cineva, poate se mai poate face câte ceva! Nu de alta, dar în ritmul ăsta, TAM-ul moare lent și chinuit. Amin!

Ramas bun 2010, bun venit 2011!

Am avut un an atât de prost încât aştept revelionul precum o izbăvire. Desigur că nu e decât o amăgeală subiectivă. Probabil că anul 2011 va funcţiona pe principiul „Dă Doamne sănătate, că belele curg!” dar asta nu mă poate împiedica să gândesc pozitiv. Întotdeauna am încercat să fiu un optimist, pornind de la criteriul de selecţie „Optimistul e un tâmpit fericit, pe când pesimistul e doar un tâmpit!”

La ce ne putem aştepta în 2011? Păi cred că pornind de la statisticile anului ce tocmai se încheie, optimistul din mine va afirma sus şi tare că la anul vom cerşi cu toţii. Va veni însă pesimistul şi va întreba cu sfială „Da de la cine oare?”. Dar ca să nu vorbim doar despre sărăcia din România, să vedem cu ce rămânem după 2010.

Cică în ianuarie arabii au inaugurat cea mai înaltă clădire din lume, Burj Dubai de 828 de metri. În România guvernul Boc a inaugurat o bucată un pic mai lungă de autostradă, deci suntem şi noi tari. În aceeaşi lună „Avatar” a devenit filmul cu cele mai mari încasări din toate timpurile. La noi treaba n-a mers strălucit, lumea era ocupată să afle ce se mai întâmplă pe OTV şi dacă a câştigat la Super Bingo!

În aprilie un vulcan islandez cu un nume imposibil erupe şi paralizează traficul aerian mai multe săptămâni. Mai „în ceaţă” decât avioanele astea n-au fost decât diriguitorii patriei noastre. Mai ales când dădeau din cap în faţa FMI-ului.

Prin iunie grecii au ridicat din umeri, oficializând o super ţeapă dată Uniunii europene. Spre deosebire de politicienii noştri, grecii au tras nişte super lucrări de infrastructură dar şi-au umplut şi propriile buzunare. O adevărată lecţie pentru ai noştri care se credeau şmecheri cu două privatizări, nişte bănci falimentate şi un FNI.

În iunie, iulie şi august nu s-a întâmplat mare lucru (de care să-mi amintesc eu). Semn că toată lumea are nevoie şi de concediu. În septembrie Franţa a expulzat o mulţime de ţigani şi l-a acceptat cu braţele deschide pe unul singur: Connect-R (cântăreţ/gurist) a avut un succes deosebit în discoteci şi pe câteva radiouri de muzică de bâţâială.

În octombrie 33 de mineri chilieni au rămas blocaţi într-o mină. La suprafaţă s-au certat nevestele şi amantele pe subiecte gen: cine îi iubeşte mai mult, cine îi plânge la înmormântare şi cine rămâne cu ei dacă supravieţuiesc. Povestea s-a terminat cu bine. Ca de altfel şi anul acesta în care poporul român a înghiţit cu smerenie reforme, minciuni, taxe, impozite, precum un fachir capabil să îngurgiteze orice de la flăcări şi săbii la becuri economice.

Dacă o vom duce mai bine în 2011 nu ştiu zău. Dar optimistul din mine continuă să se bucure că trăieşte în cea mai bună lume cu putinţă, iar pesimistul din mine se teme că… aşa este. Că or fi de bine sau de rău, veştile importante le veţi afla tot din Observatorul de Covasna, din nou „pe baricade” începând din 7 ianuarie.